Au innebunit salcamii!

Oriunde te uiti, vezi salcami tembeli, plini de puhoi alb de inflorescente.

Oriunde inspiri, iti intra in suflet parfum de salcami.

Oriunde mergi, vezi oamenii privind aiurea spre copacii buclucasi.

Nebunia asta alba  m-a dus cu gandul la anii studentiei si mi-a amintit o discutie de acum cateva zile pe care am avut-o cu o colega din facultate, fata de care am un mare respect, care se ocupa-din fericire-de organizarea intalnirii de 30 de ani.

Nu, nu va ganditi ca implineste cineva 30 de ani!  Nici vorba! Sunt 30 de ani de la absolvirea facultatii!  O viata de om, zau asa! Si mi-am dat seama ca in fiecare an salcamii si-au batut joc de ceilalti copaci si poate ca noi, absolventii in cauza, nu am bagat de seama chestia asta de fiecare data, ocupati fiind cu vietile noastre.

Viteza cu care am parcurs fiecare drumul vietii poate ca a fost diferita.

Poate ca unii dintre noi au mers liniar, fara amenzi si puncte de penalizare. Ferice de ei!

Poate ca altii au fost vitezomani si au ajuns cu bine si imediat acolo unde au  dorit. Bravo lor!

Poate ca sunt destui si cei care au luat-o pe drumuri ocolite si au facut nebunii. Important este ca au ajuns undeva.

Sigur, sunt destui care au ales drumuri lungi, lungi , departe de casa, cautandu-si fericirea pe autostrazi moderne. Ganduri de dor pentru ei.

Din pacate, unii au ajuns deja la capatul drumului si acum mustacesc privindu-ne de sus, dintre ingeri. Acestora din urma nu le putem oferi decat amintirea din inimile noastre.

Eu am ales  sa merg ca bezmetica, dupa cai verzi pe pereti. E drept ca in cursa mea am avut alaturi un Bator de nadejde, iar manzocul rezultat intre doua curse a fost destul de intelept incat sa-si ia propria cursa pe cont propriu. Asa ca am avut destul timp sa  cutreier lumea  si sa ma  intorc cu drag acasa, in barlog, sa ma bucur de salcami.

Dar niste vorbe pe care mi le-a spus prietena  din facultate imi tot umbla prin cap.

_Auzi, tu? zice ea, eu cred ca, asa cum s-a intamplat si la intalnirea de 20 de ani, vor fi multi care nu vor sa vina.

-Pai de ce sa nu vina? zic eu, in ignoranta mea credula. Cat poate sa coste o masa si o camera la hotel? Mai putin decat dai pe masa la o nunta, unde poate ca te duci din obligatie si atat ! Ei, sa zicem ca avem o nunta de la care nu putem lipsi si ne gospodarim bugetul din timp.

– Nuu, zice ea. Nu de asta! Ridic din sprancene si ciulesc urechile. Zic unele ,ca sunt cam plinute si cam cu mult par..alb!

=Bleahhhh! zic eu, ca una de 85 de kile. Pai si ce, venim la concurs de miss? Si ce, nu se gaseste vopsea pe la supermarket si vreo vecina  dornica sa ofere asistenta gratuita la vopsit? Si ce, nu sunt blugi strech si bluze funny care sa ne mai acopere burticile si fundurile, in care am investit atata efort?  Mai rau este poate cu cei  care nu vor sa isi infrunte temeri de mult apuse, purtate in suflet aiurea ani la rand sau  cu cei care chiar nu  sunt interesati de asemenea evenimente. Cred ca, de fapt, cu acestia nici nu as vrea sa ma reaintalnesc! Asa cum nu-mi doresc sa ma intalnesc nici cu cei care isi poarta nasurile prea sus dupa gustul meu!

Tuturor celor care poate ca au retineri de diferite sorginti, eu vreau sa le spun doar atat:cel mai fericit om pe care l-am intalnit pana acum a fost in India. Statea tolanit pe niste cartoane-groase, ce-i drep!-imbracat intr-un camasoi alb-murdar, cu calcaile crapate si neudate de mult de apa  si sapun si vorbea la un Iphone de ultima generatie cu cineva drag. Era atat de senin si atat de fericit, cu ochii stralucitori si impacat cu soarta lui, acolo, pe marginea trotuarului, incat am stat cateva minute si l-am privit in tacere. Acum imi dau seama ca salcamii lui erau atat de infloriti, incat nu il mai interesa altceva.

Asa ca dragilor, nu lasati prejudecatile de orice fel sa ne strice clipele frumoase pe care le mai avem de trait. Va veni vremea cand, pentru noi, salcamii nu vor mai inflori pe Pamant!