Nici prin cap nu mi-a trecut că vom ajunge de Mărţişor la Abu Dhabi! Dar viaţă e ciudată şi te duce unde vrea ea.
În goana mea nebună după Asia,odată anunţate nişte bilete de avion ruşinos de ieftine din Dubai către Manila, m-am repezit să le înşfac, socotind doar zilele disponibile, nu şi legătură cu Dubaiul, gândind că asta nu va fi o problema. Cercetând mai atent şi descoperind eroarea când nu mai era nimic de făcut, am văzut că trebuie să stăm două zile în oraş cu Burj Khalifa . A căzut cerul pe noi!
Să ne înţelegem, nu zic că nu ne place la Dubai, dar se întâmplă că în ultimul timp am tot avut tranzit pe aici şi am cam văzut ce era de văzut.Şi nu mă prea omor după oraşele artificiale. Aşa că nu aveam altă soluţie decât să ne mişcăm prin preajma.Cea mai lesne alegere a fost Abu Dhabi, la o aruncătură de bat, colea!
Am plecat de la Bucureşti cu o cursa FlyDubai, care m-a impresionat plăcut, până când ne-am trezit că aterizăm pe terminalul T2.Pe mine chiar mă enervează aeroporturile astea uriaşe, care nu au şi ele terminalele unele lângă altele, să poţi merge şi tu ca omul pe jos dintr-unul în altul! Nu, aici trebuie să iei frumuşel autobuzul până în T1, unde poţi lasa bagajul şi de unde iei metroul către oraş.
Pentru amărâtul de autobuz îţi trebuie NOL card, că altfel nu apuci să pui piciorul nici măcar pe scară, darminte să ajungi să stai pe un scaun! Care NOL card nu se găseşte decât la o casă de schimb indiana din T2, dar de la plecări, nu de la sosiri ,unde cu onor te afli!
În fine, după ce am pus mâna pe NOL, am mers şi cu autobuzul, am ajuns şi la metrou, ce să vezi? Acesta tocmai se închisese, ora făcându-se 12 trecute fix! Ne-am uitat şi noi unul la altul şi ne-a pufnit râsul. Frumos început de călătorie!
Pe la 1 noaptea eram cazaţi,dusati şi cu o shawarma uriaşă în faţă,cochetând feciorelnic şi cu o licoare interzisă de religia islamică! E drept că religia în cauza şi-a luat revanşa cu vârf şi îndesat când şi-a asmuţit muezinii din toate minaretele împotriva noastră pe la 5 dimineaţă!
După ce muezinii au terminat ce au avut de făcut,ne-am culcat la loc, cu gândul de a ne trezi pe la 7-8 pentru a ne organiza plecarea.
Practic, ne-am trezit abia pe la 9 şi am cam alergat până la Al Ghubaiba Bus Station, un fel de autogară de unde pleacă buss-urile către Abu Dhabi.
Drumul a durat aproape două ore, pe o autostrada impecabilă ,şerpuind prin deşert, cu nu ştiu câte benzi pe fiecare sens, o odă adusă inventivităţii umane. Din când în când,depăşeam autobuze pline ochi cu muncitori indieni , rupţi în două de muncă şi dormind pe ei.Mi-am amintit de aeroportul din Mumbai, unde sute de indieni aşteptau cuminţi îmbarcarea spre Dubai, cu sufletul plin de speranţa către o viaţă mai bună.Hm, nu cred că aşa aşteptau să fie Paradisul!
Încă de la intrare în oraş, am rămas cu gurile căscate
Semeaţă şi încrezută cu formă ei rotundă , că o bomboană M&M albăstruie,ne-a luat în primire Al Dar Heatquaters Building, prima clădire circulară construită în Orientul mijlociu, a cărei proiect a fost declarat în 2010, cel mai futurist proiect din momentul acela.Pe o suprafaţă de 123000 de metri pătraţi, clădirea se înalta sub formă unor cercuri duble, brăzdate de o armătură alambicată şi deservită de vreo 20 de lifturi, aşezate în unghiuri destul de îndrăzneţe. Aşezată pe o limba de nisip plină de vegetaţie, imensul colos circular reflectă în oglizile sclipitoare ale faţadei, luciul perfect al marii, că un imens triumf al oamenilor asupra naturii. Straşnică clădire!
Nici nu am închis bine gurile mute de uimire, că ne ia în primire o altă privelişte: cea asupra insulei Yas, unde se lăfăie pe vreo 9 hectare Ferrari World!
Imensul parc de distracţie,singurul din lume în care brandul Ferrari este excusivist,se pare că este pe gustul multora, fiind declarat în 2015 principala atracţie de pe meleagurile astea toride şi aurite. Aici veţi întâlni cel mai modern şi mai rapid montagne russe, sau roller coaster, cum se alintă americanii, şi multe alte nebunii. Noi nu am purces în Yas Island din două motive: pe de o parte, ciolanele noastre bătrâne cred că s-ar fi împrăştiat în toate părţile la coborârea din sus numitul trenuleţ, iar cardurile noastre erau prea rahitice pentru a supravieţui biletului de intrare. Aşa că ne-am mulţumit cu priveliştea generală şi ne-am văzut de drum.
În autogara denumită pompos Central Station, o organizare impecabilă Dacă pe tăbliţă .scrie că de acolo se pleacă la ora 3 şi 3 minute la dracul în praznic, păi poţi fi sigur că atunci se va pleca, chiar dacă dracul e acasă sau nu. Şoferul spilcuit şi frumos mirositor se urcă la volan , bagă cheia în contact şi demarează, indiferent ce se întâmplă în jur.
Odată descălecaţi în oraşul sheicilor, ne gândim să o luăm la picior, ca de obicei , să mai vedem şi noi una, alta,ignorând complet toate sfaturile de la prietenii de pe net, într-o bună tradiţie românească de ” ce ştiu ei, fraierii , tot noi suntem mai deştepţi!”;
Ei, de dată asta , s-a nimerit că fraierii să fim noi,în carne şi oase! Se pare că abudhabienii ăştia au o percepţie uşor deformată a distanţelor!
Am mers de ne-au ieşit ochii din cap!
Am mers de nici nu ne mai simteam picioarele!
Am mers de ne-au înţepenit găturile de atât uitat în sus!
Am mers de mi-am pierdut şi şireturile la pantofi!
E drept că ce am întâlnit în cale ne-a mai alinat oboseală şi deznădejdea. Clădiri frumoase şi elegante, cu inspiraţii mogule, clădiri ultramoderne cu faţade de sticlă strălucitoare, infrastructură impecabilă, parcuri şi malluri harparete ce te ademeneau desuet.Oameni normali şi bolizi de ultima generaţie într-o mixtură perfectă. Tradiţie şi modernism într-o armonie desăvârşită..Dacă ar fi să caracterizez cu un cuvânt acest oraş acela ar fi echilibru.Echilibru în toate.
Hotelul Sheraton ne-a mai redat însă încrederea în talentele noastre organizatorice. Elegant şi fin, cu mobilă de epoca şi plante luxuriante, cu aerul acela de”lasă-ne să avem grijă de ţine!” aflat într-o promoţie care ne-a permis să-l rezervăm, hotelul asta, zic, m-a uns la inima din prima privire! Şi pentru că , probabil, pătimisem destule de când plecasem de acasă, norocul nostru era pe cale să se schimbe.
La recepţie, ne-a întâmpinat o codană sfioasă şi frumuşica foc, care după ce a ascultat debitările mele în moldo- english, mi-a zis senină în româneşte că se bucură să ne spună că avem un upgrade gratuit la rezervare, pentru că eram clienţii cu numărul nu ştiu cât, dar rotund şi mare!
Aşa că ne-am trezit în Royal Apartament, la etajul 20, cu buchete de flori şi coşuri de fructe pe masă. Cu un living cam cât toată casă noastră şi un pat în care abia am reuşit să mă catâr. M-am aşezat mai pe un colţ, că să nu deranjez prea mult, în caz că nebunii ăştia vor descoperi vreo greşeală şi vor veni să ne scoată în şuturi pe hol.
Am hotărât însă, că dacă tot suntem acolo, să apucăm să facem repede o recuperare în baia imensă cu jacuzzi şi alte chestii decadente,cu parfumuri şi halate pufoase că un fund de bebeluş, cu oglinzi imense şi prosoape ce nu ar fi încăput în rucsacul nostru, nici dacă am fi vrut să le luăm.
Căpătând curaj, ne-am tolănit pe canapeaua din living, uitându-ne cu un ochi la picioarele umflate şi pantofii scâlciaţi şi cu celălalt la coşul de fructe de pe masă,întrucât nu mai mâncasem de câteva ore bune.
Ne-am făcut un plan: dacă va fi să ne dea ăştia afară şi să ne pună să plătim coşul, hai să ne apucăm să mâncăm ce e mai perisabil ,iar restul îl vom lua la pachet, cu toată ruşinea! Aşa că am început frumuşel să mâncăm strugurii şi căpşunile. N-am apucat să facem prea multă pagubă, că soneria de la intrare a început să sune. Ei, până aici ne-a fost, bine măcar că ne-am revenit puţin!
Mai curajoasă din fire şi cu engleza la purtător pentru lămurirea confuziei, m-am dus la uşa. Deschid şi ce să vezi? Un chelner frumuşel şi spilcuit, cu un cărucior plin cu vase strălucitoare, cum vezi prin filme. Doamne, şi cum mai mirosea!!!Iar când a zis şi că e cu complimente şi mulţumiri din partea conducerii hotelului, nu am mai stat deloc pe gânduri! Cu cel mai strălucitor zâmbet al meu, încercând să par născută în halatul ăla alb şi pufos, am deschis larg uşa şi am poftit căruciorul, expediind scurt însoţitorul. Nu a durat prea mult până am golit toate farfuriile şi habar nu am ce am mâncat, dar a fost bun, bun de tot!
Cert este că treburile începeau să meargă bine iar viaţa era din nou minunată!Puţin somnic în patul sultanului şi suntem gata de plimbare iară!
Hotelul Sheraton , care ne-a tratat atât de respectuos, se află chiar la capătul promenadei abudhabiene:vestită Corniche.Aşa că mă decis să o luăm iarăşi la picior. Deh, năravul din fire nu are lecuire!
Zice-se că sheicul din Abu Adhabi, oarecum ros de invidie faţă de construirea celebrului Burj Al Arab, a decis să construiască şi el un hotel,altul mai mare şi mai frumos, vorba cântecului. Şi pentru că nebunii de ziarişti apucaseră să spună prostia aceea cu 7 stele ale Burjului, s-a gândit sheicul că hotelul lui va să fie atât de frumos şi de luxos , că nici un număr de stele nu va fi suficient pentru a-i clasifica şi preamări ctitoria.
Zis şi făcut! A chemat Maria Să pe cei mai vestiţi şi mai trăsniţi arhitecţi de pe Pământ şi i-au trântit aia un hotel de toată frumuseţea, cu vreo 400 de camere, înconjurat de 80 de hectare de grădini şi parcuri, cu 114 domuri, cel mai înalt fiind de vreo 80 de metri , cu 40 de săli de conferinţă şi un auditorium de 1100 de persoane, cu vreo 2 piscine de mărime olimpică, cu 6 terase şi câteva zeci de restaurante, baruri şi alte locuri unde să îţi petreci timpul lenevind între două tranzacţii cu petrol. E drept că l-au şi uşurat de vreo 3 miliarde de dolari, ceva mai puţin decât pentru celebrul Marina Bay Sands din Singapore, dar se pare că nababul în cauza a supravieţuit. Şi în mărinimia lui, conducătorul iubit a permis tuturor doritorilor să viziteze acest loc de poveste.
Descălecând şi noi, că nişte turişti serioşi ce ne aflăm, la poarta Palatului, ne-am cam pierdut din start prin aleile şi grădinile de la intrare, ţinutul lui woauuuuu luîndu-ne în trimire imediat. Strecurandu-ne modest, să nu deranjăm oaspeţii, de parcă cineva ne-ar fi băgat în seama, am intrat pe uşile masive placate cu aur de 24 de carate şi am dat în holul central, unde aproape că am căzut pe jos , zău aşa!
Va spun cu mâna pe inima că locul acela este absolut fermecător.
Nu pentru că are o deschidere uriaşă şi este acoperit de un dom imens sprijinit pe nişte arcade spectaculoase
.Nu pentru că pardoseala este făcută din cea mai fină şi mai frumoasă marmură pe care am văzut-o vreodată.
Şi nu pentru că totul este acoperit cu foiţa de aur, cristale Swarowski sau perle naturale.Ci pentru că întregul acesta, la prima vedere ostentativ şi greoi, este de un bun gust desăvârşit.
Tot aranjamentul şi designul interior al acestui hotel ridicat la rang de palat, este absolut echilibrat şi potrivit acestui loc. Completările aduse de florile minunate, fotoliile şi canapelele stilate aşezate prin colţuri, lămpile elegante şi semeţe, întregesc această armonie .
Cele peste o mie de candelabre din clădire, cel mai mare având cam 2,5 tone, aruncă lumina discret prin toate colţurile. Palmieri , piane desuete din care curg acorduri ce te duc cu gândul la vieţile pe care poate că le-ai mai trăit, scări din marmură şi cristal,restaurante care te aşteaptă să îţi desfete papilele gustative, covoare decorative lucrate cu trudă şi catarind cam o tonă,şi flori….flori nenumărate, fire, buchete, aranjamente, simple sau complicate, te ameţesc şi te poartă în lumea basmelor.
Te poţi plimbă la nesfârşit pe acolo, poţi ieşi pe unele dintre terasele hotelului şi privi marea azurie şi plaja privată de 1,5 km, neavând însă acces la această decât dacă eşti oaspetele hotelului. La fel şi terenurile de tenis, golf,rugby, criket şi mai ştiu eu ce nebunii. Iar dacă vrei să vii cu iahtul, nu e nici o problema, micuţul port al hotelului te aşteaptă!
Zăpăciţi şi orbiţi de atâta strălucire, uşor luaţi de valul apartenetei la bogăţie, dar repede treziţi la realitate, ne îndreptăm spre ieşire.
Numai că brusc, ne amintim că mai avem ceva de văzut! Zornăind mărunţişul din buzunar, ne îndreptăm spre locul unde este bancomatul de lingouri.Pe bune, va zic, bancomatul acesta îţi vinde lingouri de câţi bani vrei. Evident, de la o suma în sus, care suma nu avea nici o relevanţă, pentru că oricum vacanţă noastră întreagă costa mult mai puţin decât cel mai ieftin lingou de acolo. Dar nu contează, pozele sunt gratis. Şi apoi, cine îţi cere să prezinţi şi extrasul de cont alături de poză ?
Odată ajunşi la locul cu pricina, dezamăgire maximă! Nici un bancomat!
Supăraţi nevoie mare, îl luăm agresiv la întrebări pe primul angajat al hotelului pe care îl întâlnim. Păi, bine, vere, cum e posibil aşa ceva? Păi ce hotel e asta fără gold bancomat,ai?Vine omul de la mii de kilometri să ia un lingou, două şi voi ce faceţi aici??Omul, săracul, nici nu mai ştia cum să se mai scuze, că bancomatul e dus nu ştiu unde, că are o problema ce nu s-a putut rezolva, dar mâine este înapoi la ora 10 şi putem cumpără cât vrem.
Indignaţi nevoie mare, am plecat val vârtej spre ieşire, abia putându-ne ţine râsul, uitându-ne peste umăr la bietul steward care nu mai prididea cu scuzele. Oare el nu s-o fi uitat la pantofii noştri? Sau la telefoanele cu care tot făceam poze? Sau o fi zis că suntem dintre nebunii aia excentrici, cu portofele groase şi pantaloni rupţi!
Ieşiţi afară, am admirat iarăşi minunata clădire, cu o deschidere între aripi de peste un kilometru, care îmbrăţişa o imensă terasă cu scări străjuite de fântâni şi ornamente din marmură, într-o armonie perfectă.
Odată ieşiţi de sub vraja Şeherezadei, ne grăbim să mergem către Heritage Village, locul unde este reconstruit un sat arăbesc tradiţional şi unde sperăm să vedem nişte lucruri interesante despre istoria şi obiceiurile acestui loc, care acum vreo 50 de ani era un sătuc mai răsărit. Faptul că sub deşertul asta se află cam 10 procente din petrolul lumii şi 5 la sută din gazele naturale, a schimbat rapid şi ireversibil faţa lucrurilor.În bine, zic eu!
Ne urcăm într-un autobuz, la indicaţiile unui poliţist amabil şi trecem podul spre Marina Mall, ignorându-l cu desăvârşire. La un moment dat şoferul ne face semn că trebuie să ne dăm jos, întrucât circulaţia este oprită. În oraş avea loc o etapă a campionatului mondial de triatlon, şi accesul în zona nu era permis decât pietonilor.Ei, nu e prima dată când o luăm la picior prin oraşul asta fierbinte!
O luăm după indicaţiile şoferului şi dăm fix în staful de organizare a concursului. Ne ia în primire o arăboaică frumuşica, dar nu prea vorbitoare de engleză traductibilă. Îmi cere paşaportul, mă caută pe o lista. Hm, nu eram acolo, cred. Mă întreabă unde îmi este bicicletă. Aaa, bicicleta! Unde să fie? Acasă, în pod. Aaa, zice şi ea. În P.O.D.??? Păi mergeţi atunci straight down to Herritage Village, şi mai întrebaţi. Da, da, mulţumim, îi răspund eu, la Heritage Village vrem, ok, straight down!
Şi mergem, şi mergem..preţ de vreun kilometru , cred. Pe jos, că oricum eu nu ştiu să merg pe bicicletă. Mai admirăm nişte steguleţe, mai ne minunăm de parcările cu sute de biciclete pregătite pentru curse, mai hello! cu concurenţii, mai how are you? şi zâmbete cu restul lumii, până începem să zărim minaretele moscheei din Heritage Village. Odată cu un zid imens pe care trona o plăcută cu „P.O.D.bike parking” Ne-am uitat unul la altul şi ne-a apucat un ras aproape isteric. Nu de comicul situaţiei, ci de faptul că eram lângă Heritage Village, dar nu era nici o ieşire spre el pe acolo. Totul era împrejmuit şi nici o posibilitate de trecere, decât prin apă! Şi cum ştiam să înot la fel cum ştiam să merg şi pe bicicletă, nu ne rămânea altă posibilitate decât să o luăm înapoi! Ce mai contau vreo doi kilometri în plus sau în minus!!!
Cu umerii grei şi gleznele umflate, o luăm back, în speranţa că ne vom întâlni cu arăboaica noastră şi ne vom mai răcori spunându-i ceva netraductibil. După vreo 500 de metri, vedem o portiţă în gard, care ar fi putut să ne ofere o soluţie. Poarta, evident încuiată. Nefiind prea înalta şi prea complicată, m-am gândit că dacă tot aveam mutră de potenţială concurentă la triatlon, aş putea încerca escaladarea ei, aşa, pentru un antrenament! Ca să mai scutim din drum! Din fericire, zeiţă norocului şi-a întors faţa spre noi şi în cale ne-a apărut un paznic generos, care ne-a înţeles oful şi ne-a descuiat poarta.
Odată ajunşi la mult căutatul Heritage, dezamăgire maximă! În afară de o fântână frumuşica şi un mic muzeu cu exponate autentice dar puţine, mai nimic. Nişte meşteri aşa zişi populari, care aşteptau să îţi vândă ceva, dar într-o apatie maxima, nişte standuri cu kitch-uri chinezeşti pentru arabi , o moschee şi o privelişte asupra marii nu chiar extraordinară ,cam asta e tot. Ca la pomul lăudat, ce să mai zic!
Am pornit pe drumul spre hotel, ţinându-ne de mâna şi târându-ne agale picioarele greu încercate, gândindu-ne cât de generoasă este viaţa cu noi, îngăduindu-ne să ajungem în locuri de poveste că Abu Dhabi sau atâtea altele care ne mai aşteaptă.
Şi clocind în gând un plan secret:când mă voi întoarce acasă, am să îmi fac o puşculiţa în care am să pun în fiecare zi un leu. Când se vor strânge destui bani, voi veni să stau o noapte într-o odăiţa în hotelul sheicilor!
Update: deja am 80 de lei în puşculiţa!
calatoriprinlumeamare 