Astazi este 10 februarie. Ma uit la ceas si inima mi se strange…10:45…iar gandul imi zboara in urma cu 37 de ani. Ziua in care a venit pe lume fiul meu iar viata mi s-a schimbat radical si ireversibil!

Aproape ca nu am stiut ce mi se intampla. Eram o fata de 20 de ani, studenta in anul doi, indragostita lulea. Cand am aflat ca sunt insarcitata, lumea mea s-a zguduit din temelii.

Nu era usor pe vremea aceea sa infrunti oprobiul public declansat de neconcordanta numaratorii lunilor de sarcina si data casatoriei.

Nu era usor sa treci de teroarea psihica provocata de intoleranta unor parinti care toata viata lor au incercat sa faca lucrurile asa cum trebuie ca sa nu intre in gura lumii.

Nu era usor sa cresti un copil cand parintii erau studeti si stagiari, despartiti de 150 de kilometri si se vedeau doar in weekend.

De fapt, nimic nu era usor atunci. Sub aparenta letagie sociala cauza de o oranduire obtuza si tiranica, oamenii erau intoleranti si nemilosi. Criteriile de onorabilitate erau atat de inguste, incat te sufocau fara sa stii.

Habar nu am cum de am avut curajul de a infrunta o lume intreaga, asumandu-mi o sarcina si aducerea pe lume a unui copil usor in contratimp. De departe , a fost cea mai buna decizie a mea ever, care mi-a adus cele mai mari satisfactii si bucurii si care mi-a inundat viata cu dragoste.

Nu am fost niciodata o mama perfecta si nici nu m-a preocupat vreodata asta. Si habar nu am avut ce trebuie sa faca o mama. Cred ca nu stiu nici acum. Toata viata mea s-a invartit intr-un fel sau altul in jurul fiului meu. Cum m-am priceput, l-am ingrijit, l-am vegheat, l-am educat, i-am dat aripi sa zboare.

De multe ori nu am fost langa el cand ar fi trebuit sa fiu, prinsa in valtoarea vietii. Alteori, am facut pentru el nebunii de care acum aproape ca imi este frica sa imi amintesc. Cateodata am facut greseli pe care probabil le va intelege atunci cand va face si el greseli la randu-i cu fiul sau. Uneori am fost tiranica, uneori am fost confuza, uneori am fost neintelegatoare si intransigenta.

Dar  fiecare clipa din viata mea a fost plina de iubire neconditionata fata de el. I-am iubit bebelusia minunata si primii pasi, i-am iubit cheia legata la gat cand plecam dimineata amandoi, eu la serviciu, el la camin, i-am iubit balbaielile la prima serbare si mazgalelile pe abecedar, i-am iubit adolescenta desi ne-am certat asa cum se cuvine, i-am iubit prima betie si nebuniile liceului, desi i-am mai aplicat cate o corectie umilitoare.

Acum il iubesc si mai mult, cu iubirea adultului fata de adultul pe care l-a dezvoltat, desi poate ca ocaua mea este si mai intransigenta, pentru ca am asteptari mai mari si toleranta mai mica, pentru ca am imbatranit.

Si poate ca ii invadez spatiul si poate ca ii spun  si acum sa isi puna caciula pe cap. Si poate ca mi-e dor de mai mult timp petrecut impreuna si care nu imi mai poate fi atribuit. Si poate ca am devenit prea posesiva, uitand ca nu mai e copil. Si poate pentru ca as vrea sa aiba o viata perfecta si nu se poate si imi sangereaza inima pentru asta.

Probabil ca fac toate astea si inca multe altele. Nu ma pot schimba acum si nici nu vreau, pentru ca imi place persoana care sunt.

Dar as vrea sa iti spun, dragul meu copil, ca existenta ta este lumea mea. Cuvintele mari si stereotipurile nu isi au locul aici. Doar inima si gandul  pot cuprinde dragostea mea pentru tine. de aici si pana la cer si de acolo si mai departe, spre nesfarsit!